Daca Delhi nu este un oras ce iti poate oferi multe oportunitati fotografice, in afara catorva monumente istorice, odata ce il parasesti si te indrepti catre nord-vest lucrurile se schimba de la un kilometru la altul. Cea mai excentrica si celebra dovada de dragoste este binecunoscutul Taj Mahal, constructie daruita sotiei sale Mumtaz Mahal de imparatul mogul Shah Jahan la mijlocul secolului al XVII si care a necesitat efortul a 20000 de oameni timp de 22 de ani. Marmura alba, incrustata cu pietre semipretioase intr-o broderie fina este de neimaginat, simetria perfecta a palatului, marca a arhitecturii mogule, iti ofera aceeasi imagine indiferent de unde ai privi, dar fotografic a devenit de multa vreme un cliseu si nu am gasit decat solutia de a-l folosi indirect, in planul din spate pentru a nu spori milioanele de fotografii cu Taj Mahalul in primplan.
Am parasit Agra si am pasit in Rajasthan, locul unde urma sa petrecem urmatoarele doua saptamani in cautare de imagini sugestive si provocatoare. Mostenirea culturala si artistica a locurilor isi trage seva din vechiul stil de viata si difera semnificativ de la un sat la altul. Templele hinduse si jainiste formeaza o retea intinsa pe care o poti urma pe toata intinderea statului. Cateva sunt complet diferite de ceea ce si-ar putea imagina un european. Karni Mata, spre exemplu este un loc unde sobolanii sunt hraniti si protejati cu grija de preoti si vizitatori, iar daca vreunul iti trece peste picioare este un semn de pretuire a zeilor. In hinduism Ganesh, zeul bunastarii calareste un sobolan si astfel intelegem de ce neplacutul animal este atat de pretuit. Lucrurile uimitoare pe care le aflam, povestind cu ghidul indian in timp ce strabateam drumurile tinutului, nu se opresc nicidecum aici. Vizitand Jaisalmerul, singurul fort din lume locuit la ora actuala, aflat in Desertul Thar am ajuns in piata centrala, incadrata de un templu jainist pe o parte, de o latura a palatului pe partea opusa si de un fel de scena de piatra vis-a-vis de care era un mic amfiteatru de piatra. In partea superioara se gasea tronul de gresie galbena, de unde maharajahul urmarea cele ce se desfasurau pe patrulaterul din fata amfiteatrului,iar in partea de jos se afla o usa strajuita de multe amprente de palme. Vazusem in mai multe palate aceste micute amprente inconjurand o singura intrare sau poarta, dar nu intrebasem ce semnifica. De aceasta data devenisem chiar curios sa aflu despre ce este vorba si l-am intrebat pe ghid, un baiat tanar de 28 de ani bine pregatit si dornic de a impartasi cunostintele sale istorice. Am aflat ca acele urme reprezentau amprentele palmare ale vaduvelor care comiteau satiun obicei antic care insemna sacrificial femeilor ramase vaduve prin incinerarea odata cu trupul sotului raposat. Obiceiul isi are radacinile in perioada vedica, 1750-500 i.c. iar primele insemnari scrise dateaza din secolul IV i.c. Dovezi arheologice se gasesc din secolele 5-6 d.c. Initial aristocratia razboinica practica ritualul,dar din secolul 10 d.c. ceremonia sati gliseaza si catre alte grupuri sociale,cu sustinere teologica in jurul secolului XII. Odata cu expansiunea militara in afara subcontinentului indian si alte comunitati din sud-estul Asiei preiau crudul obicei, cel mai cunoscut exemplu fiind Bali. Practica a fost scoasa in afara legii de catre britanici in teritoriile controlate de imperiu, dar Rajasthanul a avut o situatie speciala datorata intelegerilor facute cu englezii cu ocazia alungarii mogulior si a marathiilor din teritoriile rajputanilor in 1818 prin tratatul semnat de lordul Hastings si de principii locali. Prin prevederile acestuia, principii isi mentineau suveranitatea in ceea ce privea afacerile interne. In consecinta, legea adoptata ulterior in India, referitoare la interzicerea arderii rituale pe rug a vaduvelor si la uciderea fetitelor nou-nascute, nu a putut fi aplicata in Rajasthan. A trebuit sa treaca mult timp pentru ca aceste prevederi sa devină obligatorii si in acest stat indian. Ghidul imi spunea ca la el in sat ultima ardere rituala se petrecuse in 1987! Pare incredibil dar daca ne gandim ca in Vrindavan, orasul vaduvelor, o multime de femei vaduve ramase singure sau alungate de familie isi gasesc adapost chiar si astazi ma face sa cred ca acest crud ritual nu este atat de indepartat de locuitorii regiunii.